Când clientului tău de coaching nu pare să-i pese: Cum să eviți „capcana teribilă de trifectă” pentru antrenori.

Unii clienți de coaching nu par să fie afectați de nimic. Orice li s-ar întâmpla, o iau cu o ridicare din umeri și un zâmbet stoic. În calitate de antrenor, s-ar putea să vă întrebați dacă asta este tot ceea ce există, la urma urmei, ați putea răspunde foarte diferit. Un exemplu concret ar putea fi acela că clientul tău îți vorbește despre pierderea animalului său de companie (sau mai rău), ceea ce te-ar lăsa devastat, dar vorbește despre asta în mod real.

Iată câteva capcane pentru antrenor în această situație:

Te luați drept „normă”

Ați fi devastat și, prin urmare, vă asumați că „toată lumea” ar/ar trebui să fie devastată. Începi să presupui că ceva despre client trebuie să fie „nu normal” și poate chiar să intri în ipoteze despre ceea ce ar putea fi „greșit”. Acest lucru te scoate din relația cu clientul – te gândești „la” client și nu „cu” clientul care – în opinia mea – nu este nici etic și nici util pentru relația de coaching.

Interpretarea clientului

Dacă clientul nu răspunde emoțional așa cum v-ați aștepta și ați început să formulați ipoteze, ați putea merge mai departe și ați diagnostica comportamentul clientului cu ajutorul unui cadru că știi. S-ar putea să fi fost învățat despre „curba durerii” și acum presupuneți că clientul este în faza de „negare”. S-ar putea să credeți că clientul „trebuie” să treacă la durere și acceptare și să îl întrebe pe client: „cum te simți (cu adevărat) când îți pierzi animalul de companie?” sau „Ce ai simți dacă ți-ai permite să simți?” sau ceva în acea măsură. Multe dintre aceste cadre îi învață pe antrenori despre progresul „normal” al clienților. Pericolul grav este ca antrenorul care folosește cadrul începe să se gândească că știe unde trebuie să meargă clientul. Ei lasă în urmă curiozitatea și încep să direcționeze procesul plecând din parteneriatul cu clientul.

Presupunând că aveți dreptate

„Trifecta teribilă” se termină cu antrenorul presupunând că au dreptate. Ei nu oferă cadrul cu respect și provizoriu ca fiind posibil de ajutor pentru client. În schimb, ei presupun că clientul trebuie să treacă la pasul următor din cadru. Dacă clientul nu este de acord, el „rezistă”. Din nou, antrenorul își părăsește poziția de neștiință, își pierde parteneriatul, își pierde respectul și intră în ape tulburi din punct de vedere etic.

Deci, ce faci dacă clientul tău răspunde la o situație cu un efect care este foarte diferit de al tău?

Personal, l-aș observa, dar nu neapărat să fac nimic cu el dacă nu are nicio legătură cu scopul clientului. Oamenii sunt diferiți – evenimente diferite îi afectează pe oameni în mod diferit, iar oamenii își arată emoțiile în intensități diferite. Nu există o modalitate corectă sau greșită de a răspunde la ceea ce se întâmplă.

Dacă aș fi nedumerit în măsura în care aș înceta să ascult clientul și aș simți că intru în faza unu a „ teribilă trifectă” gândindu-se: „Acest client este ciudat!” sau începând să-mi compar propriul răspuns imaginat cu cel al clientului, m-aș opri și m-aș întoarce în parteneriat. Poate aș spune ceva de genul: „O wow, pari destul de netulburat de ceea ce tocmai mi-ai spus, înțeleg asta cum trebuie?” Sau pur și simplu fii transparent: „Îmi pare atât de rău că ți-ai pierdut animalul de companie – aș fi devastat. Vorbești într-o manieră destul de stoică, are sens asta în vreun fel?” Și atunci aș accepta răspunsul. Cu toate acestea, aș aspira întotdeauna să nu mă compar cu clientul, în primul rând.

Dacă doriți să discutați despre aceste scenarii sau despre alte scenarii, aflați despre cursurile noastre sau pur și simplu petreceți timp cu un o grămadă de antrenori cu idei similare, de ce să nu participi la una dintre întâlnirile noastre gratuite și sesiunile de schimb?

‍