Centrarea clientului de coaching

Nu veți găsi multe abordări de coaching care să nu spună că „centrează” clientul. Ele centrează agenda clientului, conținutul conversației, limbajul corpului clientului etc. Ceea ce este neclar este ce înseamnă „centrare” în fiecare dintre utilizările acestui cuvânt. În cele ce urmează, aș dori să descriu viziunea mea despre „centrarea clientului”.

Aș dori să folosesc o abordare oarecum fenomenologică și să vorbesc despre experiențele antrenorului într-o conversație care centrează client.

Experiența mea când centrez clientul este că acesta este „centrul” atenției mele. Bineînțeles, îmi trec prin minte și alte gânduri, dar voi putea să le las să treacă și să-mi redirecționez atenția către client. Aceia dintre voi care practică mindfulness vor vedea asemănări și într-adevăr, meditația sub toate formele este o modalitate bună de a practica recunoașterea când gândurile noastre rătăcesc și de a le trage ușor înapoi.

Atenția pe care o ofer clientului meu. va fi unul de „apreciere pozitivă necondiționată” pentru a împrumuta un termen de la terapia centrată pe persoană și acceptarea relatărilor lor despre experiența lor. Nu voi judeca dacă ceea ce spune clientul este „adevărat” sau nu și nici nu voi relativiza (sau mai rău, nu le voi invalida) vreuna dintre experiențele: este ceea ce este.

Începând de la acceptarea experienței relatate de client, îl pot invita să acorde atenție lucrurilor care ar putea fi utile și ar fi putut fi trecute cu vederea. De exemplu, dacă un client spune: „Sunt mereu atât de perfecționist!”, pot întreba: „Întotdeauna?” fără intenția de a reduce experiența clientului, dar cu intenția de a-i invita să acorde atenție mai mult decât la care acordă atenție în prezent. Insoo Kim Berg a numit asta: „O atingere pe umăr”. Voi accepta complet dacă clientul răspunde: „Da, întotdeauna”.

Când concentrez clientul, nici nu sunt atent la propriile mele gânduri despre cum ar trebui să se desfășoare conversația. Voi încerca să co-creez conversația cu clientul. Când gândurile de „sunt un antrenor bun?” sau „ofer suficientă valoare” se strecoară, le voi observa, voi încerca să le dau drumul și poate să le folosesc pentru a intra în legătură cu clientul despre ceea ce percep ei ca fiind util în conversație.

Dacă ai o conversație care este centrată pe client, te eliberează și să fii tu, în mod ironic. Deoarece clientul a avut o experiență vastă de a fi în centrul atenției, de a fi validat și nejudecat, se va simți liber să-ți spună ce cred și îi este clar că părerea ta, ca antrenor, nu este privilegiată în orice fel. Așa poți chiar să dai sfaturi atunci când se dorește pentru că este clar că „sfatul tău” este doar atât și nu mai mult sau mai puțin adevărat decât ceea ce gândește clientul.

De asemenea, nu mă gândesc la nicio teorie pe care aș putea-o avea despre client: fără stadii de dezvoltare ale clientului, fără stadii de dezvoltare ale temelor lor, fără stări ale ego-ului, fără numere ale eneagramei, fără procese paralele, transfer, contratransfer etc. Știu că multor antrenori le place să învețe despre aceste modele. Sunt curioși și adoră să ofere valoare. Gândul este că, cu cât știi mai multe, cu atât poți oferi mai multă valoare. Cercetările recente arată că, cu cât antrenorii devin mai maturi, cu atât își părăsesc modelele și se concentrează pe nevoile individuale ale clientului. Aceste modele pot fi văzute ca o scară wittgensteiniană: odată ce ați urcat-o, o puteți arunca? Mi-am început viața de coach cu Solution Focus, așa că nu am folosit des modele despre client ca în Solution Focus, încercăm să avem cât mai puține presupuneri despre client. Nu sunt sigur dacă avem nevoie de modele despre client ca scară, dar acesta este un subiect pentru cercetări ulterioare.

Dacă doriți să vorbiți despre aceste și alte gândiri despre modele, vino alături de noi pentru întâlnirea și schimbul nostru gratuit!

‍